Câteva probleme privind metodologia cercetărilor de artă medievală şi deontologia conservării patrimoniului medieval în România PDF Imprimare Email
Autor Elisabeta Negrău   
Vineri, 08 Octombrie 2010 19:04

 fig_08_bLa începuturile cercetării patrimoniului artistic în Europa stă, în mod paradoxal, spiritul Revoluţiei franceze. Naţionalizarea de către stat a palatelor regale şi transformarea lor în muzee a condus la constituirea unor condiţii propice pentru studiul ştiinţific al materialului artistic, strâns de-a lungul secolelor în tezaurele regale europene, studiu care, de altfel, se vedea încurajat de aspiraţia generală către constituirea unor ideologii identitare naţionale, bazate, în bună măsură, pe relevarea valorilor culturale şi istorice.

 

 

 

Cercetarea patrimonului artistic medieval în România a început, în mod oarecum similar situaţiei franceze, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (1864); atunci, numeroasele mănăstiri din statul românesc proaspăt constituit, se vedeau în situaţia de a se reorganiza, majoritatea devenind parohii în lipsa existenţei condiţiilor materiale pe care le necesita întreţinerea unor obşti monahale.

Decăderea materială a lăcaşelor mănăstireşti din Moldova şi Ţara Românească s-a agravat rapid la câteva decenii de la înstrăinarea proprietăţilor acestora, fenomenul survenind pe fondul administrării -uneori neglijente- pe care o efectuaseră, de-a lungul a mai bine de două veacuri, egumenii de origine grecească în lăcaşele româneşti care fuseseră concesionate („închinate”) unor mari mănăstiri de la Muntele Athos, de la Ierusalim şi din alte părţi ale Orientului apropiat, aflate într-o situaţie materială dificilă ca urmare a vieţuirii, pentru un timp îndelungat, sub stăpânire otomană.

Ca urmare a grabnicei înrăutăţiri a situaţiei vechilor construcţii religioase -monumentele medievale civile erau deja, aproape inexistente-, Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice a luat hotărârea inspectării stării lor de conservare şi a începerii demersurilor pentru cercetarea istorică în direcţia repertorierii lor şi a realizării unui clasament al monumentelor considerate patrimoniu, cu diverse paliere de valoare: comunitară, regională şi naţională. Cesar Bolliac, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu au fost printre primii inspectori ai situaţiei monumentelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au realizat o serie de cercetări istorice şi de note de stare a conservării edificiilor şi obiectelor de patrimoniu.

În urma acestor inspecţii s-a constatat necesitatea urgentă, în unele situaţii, de a interveni cu consolidări, reparaţii şi restaurări ale monumentelor.

Cum o ştiinţă a conservării şi restaurării monumentelor istorice se afla, în acel moment, abia la începutul său în Europa, Principatul românesc s-a orientat către şcoala franceză, faimoasă în epocă, a lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc, care se conducea după unele principii deontologice care s-au dovedit, însă, ulterior, nefaste: restaurarea monumentelor înţeleasă ca reconstituirea lor ipotetică, întregirea lor ideală,  pentru a le aduce, pe cât posibil, la situaţia de la momentul lor iniţial de existenţă.

 

fig_01_a

Această „reîntinerire” ideală a monumentelor a fost experimentată în România de discipolul lui Viollet-le-Duc, André Lecomte du Noüy, care a primit spre restaurare, în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XIX-lea, cele mai importante monumente istorice din Principat: biserica episcopală din Curtea de Argeş, vechea Mitropolie din Târgovişte, biserica domnească Sf. Nicolae din Iaşi, biserica Trei Ierarhi din Iaşi, biserica Sf. Dumitru din Craiova. Soluţiile sale de restaurare au fluctuat de la reconstituiri şi completări parţiale, la dărâmări şi refaceri integrale. Această măsură nu era încurajată în Franţa, ci a fost utilizată experimental de francezi pe monumentele româneşti.  La protestul condus de o serie de artişti şi istorici, în frunte cu Teodor Aman şi Grigore Tocilescu, campania de restaurare ce urma aceste principii a fost sistată.

Situaţia monumentelor din Transilvania şi Bucovina, aflate sub stăpânirea austriacă, nu era sensibil mai bună ca în Principat; totuşi, monumentele româneşti medievale intraseră într-un program de protejare şi restaurare, dirijat de un organism vienez special constituit, Die Kaiserliche-Königliche Central Commission, care, prin specialişti ca Wladislav Podlacha şi Karl A. Romstörfer a cercetat şi a efectuat reparaţii la vechile biserici din Bucovina de nord şi la edificii medievale din Transilvania, restaurări care au intervenit, în general, asupra monumentelor cu completări sau înlocuiri de elemente funcţionale şi au căutat, în acord cu conceptul herderian de Volkgeist, îndrăgit în epocă în spaţiul germanic, punerea în valoare a spiritului lor vernacular.

O nouă etapă în conservarea şi restaurarea patrimoniului medieval din România a constituit-o înfiinţarea, în 1892, a Comisiunii naţionale a Monumentelor Istorice sub direcţia Ministerului Instrucţiunii  Publice şi care reunea deja o serie de importanţi specialişti în arhitectura medievală, ca Nicolae Ghika-Budeşti şi Gheorghe Balş, şi specialişti în iconografia picturii bizantine, ca Orest Tafrali.

fig_2_a
Două abordări diferite a restaurării de arhitectură
care au dus fie la dispariţia unui monument de
valoare - Biserica Sf. Dumitru din Craiova,
fie la punerea în valoare - Bis. Sf. Gheorghe a mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava.

 

 

Cu activitatea Comisiunii şi în special în perioada în care directorul ei este Nicolae Iorga (1923-1940) încep, într-un mod organizat, cercetările de istoria artei medievale în România. De asemenea, sunt realizate primele campanii profesioniste de restaurare a monumentelor, conduse  după deontologia şcolii italiene de conservare-restaurare care pleda pentru păstrarea, într-un spirit arheologist, a situaţiei de conservare existente a monumentelor şi a materialelor lor originare.

Relaţiile lui N. Iorga cu reputaţi bizantinişti şi istorici de artă ai epocii, ca Gabriel Millet, Charles Diehl, Paul Henry şi André Grabar au contribuit la punerea unor baze metodologice ale istoriei artei medievale româneşti solid ancorate în teologie. Eforturile ştiinţifice ale lui N. Iorga, depuse pentru constituirea unei şcoli de bizantinologie şi în spaţiul românesc, care în întreaga sa istorie veche se condusese după tradiţia bizantină, erau încununate de constituirea unui periodic Congres Internaţional de Studii Bizantine (ce continuă şi astăzi), a cărei primă ediţie s-a ţinut la Bucureşti, în 1924. Împreună cu I.D. Ştefănescu, istoric al artei bizantine de şcoală franceză şi cu Virgil Vătăşianu, specialist al artei medievale din Transilvania format la şcoala vieneză de istoria artei, se consolida în perioada interbelică, o solidă şcoală de istoria artei medievale în România.

După 1948, situaţia monumentelor istorice a rămas în mare măsură pe liniile deontologiei Comisiunii Monumentelor, care era reorganizată sub titulatura Direcţiei Monumentelor Istorice. Nu aceeaşi soartă a avut-o şi cercetarea istoriei artei. Institutul de Istoria Artei, sub direcţia prof. George Oprescu, a fost creat împreună cu alte institute de cercetare în urma unui decret care trecea Academia Română sub tutela statului[1]. Academia, reformată şi epurată, a primit, după un model de inspiraţie sovietică, sarcina de a controla activitatea institutelor nou înfiinţate.  Totuşi, institutele Academiei au angajat de-a lungul timpului cercetători valoroşi, unii dintre ei indezirabili politic, şi s-au bucurat de o autonomie considerabilă în perioada relaxării ideologice din anii '60 şi de la începutul anilor '70.


 

fig._3Xfig_07a

Deoarece trăsăturile ideologice cu puternică tentă naţională ale comunismului românesc încurajau cercetările istorice şi conservarea patrimoniului cultural naţional, în această perioadă s-a realizat cu succes o serie importantă de campanii arheologice şi de restaurare a monumentelor istorice, care erau valorificate în cercetări de istorie, arheologie şi istoria artei.

Acestor cercetări, însă, li s-a impus o metodologie generală condusă de principiile materialismului dialectic[2]; prin urmare, scopurilor teologice - care constituiau finalitatea reală a operelor de artă religioasă medievală din spaţiul românesc - le era substituit un scop militant, cel al luptei pentru afirmare - politice, sociale, naţionale - prin intermediul culturii.Întreaga etică a studiilor de artă medievală românească a avut, astfel, de suferit o deformare, datorită precarităţii generale a referinţelor teologice.

Intervenţii cromatice nepermise efectuate asupra unor componente artistice.

 

 

Desigur, această situaţie nu a afectat numai România, ci toate ţările socialiste, însă, situaţia cercetărilor de artă medievală a fost sensibil mai bună în Iugoslavia spre exemplu, datorită faptului că materialul predominant bizantin conservat în acest spaţiu şi aflat în cea mai mare parte pe lista UNESCO, spre deosebire de cel predominant post-bizantin românesc, reclama aplicarea metodelor bizantinologiei – disciplină cu un redutabil prestigiu internaţional. Totuşi, trebuie subliniat faptul că regimul comunist nu a împiedicat riguros colaborarea ştiinţifică cu comunitatea internaţională a bizantinologilor, astfel încât în 1971, al XIV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine s-a putut ţine la Bucureşti.

Făcându-se un bilanţ al activităţii ştiinţifice privind cercetarea, conservarea şi restaurarea monumentelor istorice şi de artă din România în perioada socialistă, va trebui observat faptul că nu s-a reuşit realizarea unei repertorieri ştiinţifice a patrimoniului cultural şi artistic medieval -cel mai numeros între vestigiile istorice vechi şi valoroase ale României -, deşi cadrele ideologice generale încurajau un astfel de demers. Inventarierea monumentelor de arhitectură medievală şi publicarea lor fusese începută încă din anii ’20 şi ’30 ai secolului XX, prin activitatea Comisiunii Monumentelor[3] şi ea, constituie în bună măsură şi astăzi, baza bibliografică şi documentară principală pentru studiile de artă medievală românească.

Unele încercări de repertoriere[4] din anii ’60-’80 nu au urmat o metodologie a înregistrării exhaustive a materialului iconografic al picturii (cu ajutorul releveelor desenate sau fotografiate), al inscripţiilor (culese în grafia originară şi traduse), al releveelor detaliate de arhitectură. Ele doar suplinesc parţial rolul instrumentelor ştiinţifice de genul repertoriilor, prin calitatea lor analitică, monografică sau de sinteză. Un singur repertoriu realizat în acea perioadă, cel al picturilor murale medievale din Ţara Haţegului[5], a fost realizat după toate exigenţele repertorierii.

Spre deosebire de Iugoslavia, unde s-a reuşit încă din anii ’80 realizarea unui repertoriu general al picturii sârbeşti medievale, politica privind cercetarea patrimoniului românesc nu a arătat acelaşi interes susţinut pentru repertoriere, iar situaţia este în mare măsură asemănătoare şi în privinţa culegerii inscripţiilor medievale: doar trei judeţe au fost exhaustiv repertoriate, împreună cu oraşul Bucureşti[6].

Surpatele_pridvor_1_mMamu_pridvor_mCaluiu_naos_marbore_1m
Exemple de prezentare estetică ce pune în valoare pictura originală prin atenuarea valorică a lacunelor stratului de culoare, fără refacerea picturii de pe suprafeţele degradate. Aceste picturi murale au fost descoperite de sub straturi consistente de depuneri si acumulări sau repictări considerate fără valoare estetică şi istorică.

 

 

Evoluţia situaţiei patrimoniului şi a studiilor de istoria artei medievale în România, în contextul general schimbat din ultimii 20 de ani, nu a adus imbunatatiri fundamentale. Linia academică a studiilor de istoria artei medievale a păstrat orientarea echilibrată, căutată şi în perioada comunistă, a cercetărilor documentare, arheologice, istoriografice şi iconografice.

Deşi dorinţa de a recupera din semnificaţiile teologice ale materialului medieval -a căror cercetare fusese sacrificată în perioada comunistă- este reală, totuşi, adoptarea acestei perspective rămâne încă la nivelul cercetărilor independente şi experimentale. O problemă ar fi lipsa unei pregătiri teologice prealabile, de nivel academic, a cercetătorilor medievişti. Această cerinţă fusese admirabil soluţionată în şcoala franceză de bizantinologie prin implicarea unor comunităţi de călugări asumpţionişti în cercetarea arheologică a Constantinopolului bizantin.

Ei au fondat la Paris l’Institut Français des Études Byzantines şi în Istanbul le Centre d’Études Orientales şi au contribuit în mod fundamental la consacrarea analizei materialului arheologic medieval în cheie teologică, contribuind, astfel, totodată la dezvoltarea studiului specificităţilor istorice, culturale, comunitare ale vechii Biserici creştine.

În privinţa conservării şi restaurării monumentelor istorice, situaţia începând cu anii ’90 şi până astăzi, este încă şi mai puţin clară. Descentralizarea responsabilităţilor, retrocedarea proprietăţilor şi trecerea activităţilor de restaurare în mediul economic privat au generat unele situaţii de natură să afecteze integritatea şi buna conservare a monumentelor. De la părăsirea, închiderea lor şi construirea de lăcaşe de cult noi până la unele restaurări mediocre şi incorecte deontologic, care au putut merge până la repictarea integrală a unor vechi ansambluri de pictură murală, situaţia este tolerată de Biserică şi scăpată de sub controlul autorităţilor. Astfel, istoricii artei medievale se află, astăzi, în situaţia dramatică de a alarma autorităţile asupra posibilei pierderi a materialului istoric sub restaurări defectuoase, repictări sau avansarea stadiului de ruină, şi acest lucru, în situaţia în care patrimoniul nu a fost încă înregistrat în repertorii.

 

fig_03_afig_04afig_05a

Intervenţii cromatice necorespunzătoare care duc la falsificarea picturii murale originale.

 

 

Analizând evoluţia situaţiei studiilor de medievistică şi a conservării patrimoniului artistic în România prin comparaţie cu alte şcoli europene, se pot contura unele concluzii privind aspectele sale defectuoase şi posibilele soluţii de remediere a lor. Evident, multe dintre problemele concrete privesc slaba pregătire a unor restauratori şi a beneficiarilor, în întreţinerea adecvată a monumentelor. Problema de fond, însă, este una etică, ce priveşte, pe de o parte, înţelegerea utilităţii vestigiilor religioase în cercetarea istorică şi, pe de altă parte, valorificarea spirituală a acestui patrimoniu de creaţie religioasă de către beneficiarul lui de folosinţă, Biserica.

Apare ca evidentă, astfel, necesitatea unei pregătiri adecvate a istoricilor pentru valorificarea materialului religios în cercetare. Dar în aceeaşi măsură, este nevoie ca personalul Bisericii - beneficiarul acestor monumente - să fie instruit în vederea înţelegerii importanţei păstrării autenticităţii monumentelor fără a impune refacerea suprafeţelor pierdute, aşa cum se întâmplă adesea. Astfel, s-ar evita situaţiile în care acesta solicită restauratorilor completări, adăugiri, repictări, vopsiri necorespunzătoare ale obiectelor de patrimoniu. Ele reprezintă intervenţii de înnoire după bunul plac, care înseamnă falsificarea originalului istoric.

În ce priveşte întreţinerea adecvată a acestor monumente care funcţionează ca mănăstiri sau ca biserici de parohie, situaţiile diferă de la caz la caz. Pentru monumentele istorice de categoria A, s-a convenit la un compromis, care îmbină funcţia de biserică cu statutul de muzeu şi, în măsura în care normele de conservare sunt respectate, monumentele nu au nimic de suferit (mănăstirile-patrimoniu UNESCO, Tismana, Cozia, Snagov ş.a.).

Există alte situaţii, în care monumentul este conservat ca muzeu, de regulă în această categorie intrând biserici foste de curte domnească sau de mir (ansamblurile curţilor domneşti de la Curtea de Argeş sau Târgovişte, biserici ca Arbore, Bălineşti etc.).

 

fig_06_afig_09afig_10a
Intervenţii cromatice ce ascund şi falsifică imaginea originală.

 


Situaţia lor de conservare şi prezentare, chiar dacă este garantată de specialişti, nu este, însă, în nicio privinţă superioară mănăstirilor funcţionale, în lipsa finanţării unui sistem de punere a lor în valoare muzeală. În a treia situaţie sunt monumentele istorice mai mărunte, parohii de provincie sau mănăstiri, la care comunitatea monahală sau parohială intervine adesea, din iniţiativă proprie, cu reparaţii şi construcţii noi necorespunzătoare, cu materiale moderne şi cu o concepţie artistică mediocră. În această situaţie sunt monumente de toate categoriile: biserici de secol XIV şi XV din Transilvania, biserici de secol XVII şi XVIII din Ţara Românească şi Moldova, desfigurate de intervenţii. Alteori, picturi recente, realizate pe monumente istorice, sunt de natură să le influenţeze aspectul autentic într-o manieră discutabilă.

Desigur, nu încercăm să minimalizăm cunoştinţele şi contribuţiile ştiinţifice remarcabile ale multor prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul timpului, care au cules documente şi au realizat monografii ale unor monumente ecleziale. Putem enumera aici, pe PS Tit Simedrea, pr. Nicolae Şerbănescu, arhimandriţii Gamaliil Vaida şi Veniamin Micle, arhim. Sofian Boghiu sau pr. Iustin Marchiş.

O posibilă soluţie la problemele expuse ar putea constitui într-o educare suplimentară a personalului Bisericii Ortodoxe Române, în care monumentul de artă religioasă să fie privit ca echivalent al unei opere teologice. Conservarea şi cercetarea tezaurului artei religioase medievale poate fi apropiată, ca semnificaţie şi valoare, de ideea filocalică de cunoaştere şi valorificare a celor mai frumoase fapte şi învăţături ale sfinţilor Părinţi din trecut.

 

 


 

[1] Decret publicat în Monitorul Oficial nr. 132 bis din 9 iunie 1948.

[2] Expuse laVirgil Vătăşianu, Metodica cercetării în istoria artei, ed. Meridiane, Bucureşti, 1974.

[3] Articolele şi micile monografii de monumente, publicate în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI) şi, de asemenea, repertoriile de arhitectură realizate de N- Ghika Budeşti (Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, vol. I-IV, în BCMI, 1929-1936) şi Gheorghe Balş (Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, 1925; idem, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933).

[4] Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, editura Academiei Române, Bucureşti, 1959; Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală în veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1976; Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Bucureşti, 1980.

[5] Vasile Drăguţ et al., Repertoriul picturii murale medievale din România. Partea I: Transilvania, secolul XIV-1450, editura Academiei Române, Bucureşti, 1985.

[6] Alexandru Elian, Haralambie Chircă, Constantin Bălan, Olimpia Diaconescu, Inscripţiile medievale ale României, vol. I, „Oraşul Bucureşti (1395-1800)”, Bucureşti, 1965; Radu Gioglovan, Mihai Oproiu et al., Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, 5 vol., Muzeul judeţean Dâmboviţa, 1975-1995; Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, Bucureşti, 1994; idem, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, Brăila, 2005.


Bibliografie:

• Tereza Sinigalia, „Programul de protecţie şi gestiune a monumentelor înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial”, în Monumentul. Tradiţie şi viitor. vol. 5, Iaşi, 2005.

• Tereza Sinigalia, Die k. k. Central Commission şi bisericile din Bucovina, Academia Română. Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Sesiunea anuală a secţiei de artă medievală Date noi în cercetarea artei medievale din România, ediţia a VI-a, 17-18 decembrie 2009.

• Grigore Ionescu, „Sur les débuts des travaux de restauration des monuments historiques en Roumanie et l’activité de l’architecte français André Lecomte du Noüy en ce domaine”, în Revue Roumaine d’Histoire de l’Art, série Beaux Arts, t. XVII (1980), pp.83-126.

***Romania. Patrimoine mondial/  World Heritage, Bucureşti, 2007.


Date despre autor:

Elisabeta Negrău (n. 1979) este cercetător ştiinţific doctorand la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Este specialist în istoria artei medievale româneşti, cu o substanţială experienţă în domeniul repertorierii şi analizei iconografice a picturilor murale, în special a artei din Ţara Românească în perioada brancovenească şi post-brâncovenească.

Autoarea a publicat o serie de studii în reviste de profil ale Academiei Romane (Revue Roumaine d’Histoire de l’Art, Revue de Études Sud-Est Europeens, Arhivele Olteniei) şi în reviste universitare cu comitet ştiinţific internaţional (Journal of Science and Arts, Analele Universităţii din Craiova-Seria Istorie, Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, European Journal of Science and Theology). Semnează capitole în Repertoriul picturii murale brâncoveneşti. Judeţul Vâlcea, Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti, 2008.

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook
Author of this article: Elisabeta Negrău

Alte articole publicate de acest autor


Editura ACS

patrimoniu pentru copii

Arbore 14 mic pt site

Login Form



Subscribe Here

pentru a primi stirile paginarestaurarii.ro scrieti aici adresa voastra de email

Autori

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com