Brâncoveni - un drum spre trecut, o cale către viitor PDF Imprimare Email
Autor Tereza Sinigalia, Oliviu Boldura   
Miercuri, 09 Noiembrie 2016 20:57

 

pt site_abstract

Argument la monografie


Cele două entităţi se regăsesc rareori împreună în aceeaşi localitate, la câteva sute de metri una de cealaltă. Şi aşa a fost de la început. Omul medieval le separa strict.


Curtea era a lumii, întâi boieri, apoi domnitori, mănăstirea era a lui Dumnezeu, în ea vieţuind cei care i se dedicaseră Lui. Curtea a dispărut, dar mănăstirea a rămas, chiar dacă timpul nu a cruţat-o, iar oamenii nu s-au îngrijit întotdeauna de ea. 

Ambele au avut un trecut glorios, fondatori de marcă, proprietari ce au ajuns în fruntea ţării sau egumeni vrednici.

Dar cele câteva sute de metri care le despart pe harta satului Brâncoveni înseamnă în realitatea fizică, spirituală şi culturală mult mai mult.


Chiar dacă din Curte nu a rămas decât un crâmpei din zidul de incintă şi o biserică înnecată de cimitirul care se apropie nepermis de mult de zidurile ei, acest ansamblu a marcat de la început istoria locului.


Ideea acestei cărţi a plecat de la restaurarea unui ansamblu mural practic necunoscut, cel din bolniţa mănăstirii Brâncoveni din judeţul Olt. Dar, cum se întâmplă adesea, o realitate nou pusă în valoare trimite la altele, iar cercetarea descoperă că punctul de pornire este de fapt o verigă dintr-un lanţ, aici, alcătuit în principal din monumente de arhitectură, a căror istorie coboară în timp cel puţin până în secolul al XV-lea şi se continuă până în zilele noastre.


Dacă istoria Curţii este relativ liniară, istoria Mănăstirii Brâncoveni a înscris construiri şi reconstruiri din secolul al XVI-lea până în cel de al XX-lea, schimbări de funcţiune de la începuturile monahale, cu dăruiţi făuritori de carte manuscrisă, la un aşezământ social şi din nou la mănăstire, de monahii de această dată, restaurări punctuale sau exhaustive, adăpost pentru piese sculptate în piatră vitregite de istorie, provenite din aşezăminte domneşti care ne-au marcat trecutul, dar care stau mărturie ale unei barbarii lipsite de orice justificare care a întunecat deceniul 9 al veacului trecut.


Lanţul amintit are însă o primă verigă, cert documentată, nu în mănăstire, ci în ansamblul civil, aflat la câteva sute de metri spre nord de aceasta, în sat, alcătuit de la început dintr-o casă boierească, transformată ulterior în „palat”, după cum numeşte ansamblul episcopul catolic Petru Bogdan Bakšić, în 1640, la puţin timp după ce Matei Basarab îl construise, şi dintr-o biserică de curte, aşa cum se obişnuia în Ţările Române încă din veacul al XIV-lea. Dacă vechiul „palat” s-a risipit, numai o parte a zidului de incintă existând încă, biserica, cu hramul Sf. Nicolae, se păstrează, fiind practic prima ctitorie precis datată (1634) din lungul şir de biserici ridicate de Matei Basarab în întreaga Ţară Românească, de la Strehaia la Buzău, în cei 22 de ani de domnie.


Pentru Curtea de la Brâncoveni beneficiem însă de surse scrise şi desenate unice, aşa cum nu avem pentru niciunul dintre ansamblurile civile din Ţara Românească. În afară de descrierea lui Bakšić, de cea a diaconului sirian Paul de Alep şi de Testamentul lui Constantin Brâncoveanu din 1708, două serii de desene datorate ofiţerilor austrieci Friedrich Schwantz şi Johann Weiss, păstrate în manuscrise originale, la Bucureşti şi la Viena, ne oferă o imagine clară despre ceea ce va fi fost marea curte basarabă de la Brâncoveni. Biserica există încă. Ea a fost amplificată în timpul lui Constantin Brâncoveanu cu un pridvor deschis. În podul bisericii, ale cărei bolţi au fost coborâte în timpul unei restaurări de la sfârşitul secolului al XIX-lea, se păstrează fragmente de pictură, până recent necunoscute.


Unicitatea Curţii Domneşti din satul Brâncoveni, structura complexă a ansamblului arhitectural al mănăstirii cu acelaşi nume, dominată de marele turn-clopotniţă al intrării şi păstrând nealterate beciurile ridicate în două epoci, în vremea părinţilor lui Matei Basarab şi apoi în timpul domniei acestuia, biserica refăcută după distrugeri datorate calamităţilor naturale, în secolul al XIX-lea, bolniţa elegantă cu nou-recuperatul ansamblu mural, înscriu numele sitului ce poartă numele generic de Brâncoveni printre cele mai semnificative şi mai valoroase mărturii ale trecutului.


Bolniţa în care se păstrează picturile murale a căror restaurare se încheie acum este practic ultimul edificiu semnificativ al lanţului istoric. Este o zidire a lui Constantin Brâncoveanu, din 1700, ridicată în afara zidurilor ansamblului monahal propriu-zis, reconstruit de marele domnitor pentru a înlocui vechea ctitorie a strămoşilor săi, Craioveşti şi Brâncoveni, în a cărei biserică fuseseră înmormântaţi părinţii săi, Papa Brâncoveanu şi Stanca, fiica fostului mare postelnic al lui Matei Basasab, Constantin Cantacuzino. Portretele tuturor acestor personaje s-au păstrat în mica bolniţă, iar restaurarea, de o remarcabilă calitate, a recuperat pentru istoria arhitecturii şi a artei din România un monument de excepţie. Legate de marele drum al Oltului şi de afluentul său Olteţul, cele două mari ansambluri arhitecturale de la Brâncoveni, fiecare reprezentativ pentru un alt tip de program arhitectural, nu erau izolate în veacul al XVII-lea, cel al definirii lor istorice. Locul a devenit un fel de nucleu dinspre care au iradiat alte iniţiative constructive, mai cu seamă boiereşti, cunoscut fiind faptul că modelul domnesc a rodit şi că dregătorii au continuat sau au început să zidească în nume propriu biserici de curte, unele păstrate (Şopârliţa, astăzi o impozantă ruină,), altele dispărute şi înlocuite cu edificii de cult moderne, sau chiar mănăstiri (Clocociov, lângă Slatina, reconstruită de Diicu Buicescu, în 1650), majoritatea înconjurând la distanţe diferite Brâncovenii.


În acelaşi timp, drumul ce coboară spre Olt trimite adânc în istorie. Ruinele Romulei romane – Mica Romă (Recica, de azi) au oferit timp de veacuri material de construcţie pentru clădirile medievale şi moderne, iar cercetarea lor întârzie, chiar dacă Alexandru Odobescu le semnala încă acum un veac şi jumătate. Dar, chiar la vărsarea Oltului în Dunăre, arheologii au descoperit vestigiile celei mai vechi biserici creştine din viitoarea Ţară Românească: basilica de la Sucidava - Celei (sec. VI).


Partea a doua a lucrării, având un caracter specific, tematica fiind axată pe problemele recuperării prin restaurare a ansamblului mural din biserica Bolniţă a mănăstirii Brâncoveni, este elaborată de către pictori o echipă de restauratori care au realizat lucrarea, în sub coordonarea prof. univ. dr. Oliviu Boldura, expert căruia îi aparţine şi concepţia de restaurare.


Procesul de restaurare a fost determinat de starea de conservare şi unele confuzii privind identificarea calităţii artistice şi iconografice a picturii, alterată în timp de diferite intervenţii efectuate la nivelul structurii. Pornind de la aceste aspecte, conservarea picturii a ridicat dificultăţi metodologice particulare atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere al prezentării estetice.


O problemă majoră a intervenţiei a fost cauzată de identificarea unui conţinut foarte ridicat de săruri care s-au acumulat în urma lucrărilor de consolidare la nivelul turlei. Îndepărtarea şi stabilizarea acestora a necesitat un tratament chimic specific. Identificarea unor dislocări structurale ascunse sub mortare de reparaţii a impus extragerea picturii murale pentru desfacerea şi refacerea unui sector al arcului triumfal şi implicit transpunerea fragmentelor de pictură extrasă.


Sub aspectul prezentării estetice, prin procesul de restaurare s-au recuperat importante zone cu pictură, dintre care unele au fost acoperite de mortare de reparaţii, altele de repictări iar unele zone au pierdut stratul de culoare. Prin mijloacele diferenţiate de abordare estetică specifice restaurării s-a reuşit redarea unui ansamblu unitar în calitatea sa autentică, definind această pictură ca o recuperare istorică şi artistică, intrând astfel în circuitul valorilor de patrimoniu.


Monumentele trecutului nu sunt doar Istorie, ci şi Viitor. Aşa cum am văzut din scurta prezentare, care se constituie şi într-un argument pentru a publica o carte, am pierdut mult, dar experienţele restauratorilor de astăzi ne demonstrează că se poate recupera încă, şi pune în valoare o parte substanţială din ceea ce a existat. Conservarea acestor mărturii şi descifrarea mesajului lor pentru cei de astăzi şi pentru cei de mâine, dincolo de datorie, poate fi o formă de împlinire a noastră a tuturor.

 

 

 

<< Început < Anterior 1 2 Următor > Sfârşit >>
(Pagna 1 din 2)
 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook
Author of this article: Tereza Sinigalia, Oliviu Boldura

Alte articole publicate de acest autor


Editura ACS

patrimoniu pentru copii

Arbore 14 mic pt site

Login Form



Subscribe Here

pentru a primi stirile paginarestaurarii.ro scrieti aici adresa voastra de email

Autori

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com