Conservarea preventivă Imprimare
Autor Ioan Darida, dr. expert restaurator   
Miercuri, 07 Noiembrie 2018 14:12

 

 

ACS caietele_restaurarii_2018Protejarea patrimoniului cultural naţional, grija pentru fiecare obiect de artă, monumentul istoric, ca şi pentru întregul complex al tradiţiilor strămoşeşti este o îndatorire a fiecărui membru al societăţii.

La 18 nov. 1907, prin decizie ministerială, Comisiunea Monumentelor Istorice pregăteşte numărul inaugural al Buletinului Comisiunii.

Acesta va apărea în primul trimestru al anului 1908 sub direcţia reputatului istoric Alexandru Lapedatu. În cuvântul de inaugurare sunt expuse cele trei motivaţii ale necesităţii publicării Buletinului:
„• să răspundem unei cerinţe a regulamentului de aplicare a Legii pentru Conservarea şi restaurarea monumentelor publice
• să contribuie, în măsura putincioasă, la progresul studiilor istorice, arhitectonice şi artistice
• să rămâie pentru cei viitori o arhivă de icoane cât mai credincioase, sub toate raporturile, a stării în care se găsesc azi monumentele noastre străbune.”
Aceasta era una din primele atribuţiuni ale Comisiunii: „deşteptarea şi răspândirea în popor a simţului şi priceperii pentru conservarea monumentelor prin publicarea de lucrări speciale asupra monumentelor şi de instrucţiuni asupra chipului conservării sau restaurării lor”.


Legea la care se referă Alexandru Lapedatu – cea a conservării şi restaurării monumentelor publice a fost concepută de Gr. Tocilescu şi V.A. Urechia, inspiraţi din legislaţia franceză, germană şi italiană şi promulgată prin Decret Regal în 1892. Lecturarea acestei legi astăzi poate surprinde prin numeroasele concepte şi principii rămase cu aceeaşi încărcătură de sens dăinuind peste timp. Iată câteva exemple: se interzice „Orice fel de lucrări sau inovaţiuni prin cari s-ar atinge stilul şi formele vechi ale monumentului”.
Legea stipula obligativitatea impusă proprietarilor de a suporta cheltu­iala restaurării sau, în caz contrar, de a-i fi expropriat bunul, inclusiv „porţiunea de pământ din jurul monumentului” iar cu privire la documentaţia necesară: inventarierea cu „formularul de cestiuni pentru constatare şi înscrierea monumentelor publice (...)”, întocmirea „unei colecţiuni de planuri, desemne, fotografii, publicaţiuni şi alte opere relative la monumente”.
La sfârşitul aceluiaşi secol XX – în mai 1996 – la Helsinki, în declaraţia finală a celei de a IV-a Conferinţe Europene a miniştrilor responsabili cu patrimoniul cultural se sublinia următoarea obligativitate pentru întreaga societate: „În vederea garantării transmiterii acestei resurse (n.a., patrimoniul cultural) către generaţiile viitoare, respectând autenticitatea patrimoniului fără a-i împiedica evoluţia, tuturor operatorilor publici şi privaţi le revine responsabilitatea de a adopta practici compatibile cu mediul.”


În anul Centenarului Marii Uniri, aniversare ce se suprapune cu Anul European al Patrimoniului, reluând motivaţiile apariţiei primului număr al Revistei Comisiunii Monumentelor Istorice, peste arcul de timp de peste un secol, prezentul Caiet al restaurării – al şaptelea – şi-a propus prin culegerea de articole selectate, să contribuie la procesul de conştientizare a urgenţei cu care patrimoniul mobil şi cel construit îşi revendică conservarea-restaurarea şi într-o primă fază, conservarea preventivă.


Necesitatea ocrotirii bunurilor culturale are la origine atitudinea faţă de acestea, raportul pe care deţinătorii îl au cu obiectul, cu semnificaţiile lui ca purtător al mărturiei ce validează o identitate. Poate mai multe ca oricând, aducerea în centrul atenţiei a conservării preventive este de o stringentă actualitate. Şi asta pentru că, iată, are directă legătură cu problematica identitară vizând continuitatea şi permanenţa în timp. Semnificativ este faptul că tema identităţii îl priveşte atât pe individ (individul modern) cât şi pe grupul social, mai restrâns sau chiar ridicat la rang de naţiune, din care individul sau grupul fac parte (sau din care le este indiferent că fac parte...). Realitatea tristă astăzi este că o parte majoritară a generaţiei noi (postmoderne?) afişează o atitudine ambiguă faţă de antichităţi, obiecte vechi, monumente, situri, în toate, pentru ea, oglindindu-se doar pitorescul. Prevalează valoarea de „nou”, chiar şi atunci când obiectul mimează arhaicul, când falsul anulează permanenţa şi unicitatea.
Teoretic, tema conservării preventive este doar o faţetă a efortului de recuperare a crezului în identitate, iar în plan operaţional înseamnă menţinerea operei de artă purtătoare de valori în condiţii corespunzătoare şi constante de conservare prin instituirea unui sistem riguros de control şi a măsurilor de minimă intervenţie.
Coordonatele conceptului deschid spre un domeniu vast în care specialiştilor chemaţi să îi asigure patrimoniului cultural atari condiţii, instruiţi să îl pună în valoare şi să îl transmită generaţiilor viitoare, le incumbă obligaţia unei pregătiri pluridisciplinare cu disponibilitatea mişcării suple pe spaţii ample între estetică, istoria artei, antropologie, biologie dar şi în cel al unor ştiinţe exacte cum este fizica şi chimia.
Acest tip de intervenţie are menirea de a încetini rata proceselor de degradare, procese care fără acest efort vor reclama mai curând complicatul şi costisitorul demers al restaurării. A preveni este mai lesne şi mai eficient.


Patrimoniul cultural cu componentele sale – oricare ar fi domeniul din care provin obiectele ce îl compun – se caracterizează, pornind de la constituţia materialelor lui componente, prin fragilitate şi vremelnicie dar şi prin unicitate şi unitate potenţială, ceea ce îl face de neînlocuit. Cercetările din ultima jumătate de secol au detaliat toate aceste aspecte determinând intensificarea eforturilor pentru o protejare ştiinţifică a patrimoniului cultural.
Demersurile s-au nuanţat, intervenţiile fiind etapizate. Astfel, alături de conservarea curativă şi de restaurare a apărut conceptul de conservare preventivă. O numim astfel pentru că strategia demersului cuprinde 5 niveluri de combatere a agresorilor prin acţiuni distincte: a evita, a bloca, a măsura, a reacţiona şi a trata. Pentru derularea unui asemenea proces conservarea preventivă antrenează şi o modificare profundă de mentalitate aşa cum o indică sloganul următor:

„• cine altădată, gândea obiect, acum trebuie să gândească colecţie
• cine altădată, gândea conservator-restaurator, acum trebuie să gândească echipă multidisciplinară
• cine altădată, gândea sală, acum trebuie să gândească clădire
• cine altădată, gândea climat, acum trebuie să gândească grup de agresori
• cine altădată, gândea termen scurt, acum trebuie să gândească termen lung
• cine altădată, gândea secret, acum trebuie să gândească diseminare
• cine altădată, gândea cum?, acum trebuie să gândească de ce?”


Considerăm că prin prezentarea câtorva frânturi din efortul specialiştilor şi experţilor noştri din domeniul conservării patrimoniului cultural contribuim la întregirea unei imagini reale a muncii anevoioase din laboratoarele şi şantierele unde domniile lor îşi desfăşoară activitatea.
De asemenea oferim colegilor privilegiul colocvial al schimbului de idei, proceduri şi argumentaţii, iar deţinătorilor de bunuri culturale şi decidenţilor politici, administrativi şi financiari, suficiente temeiuri pentru o mai eficientă implicare în protejarea patrimoniului nostru cultural.


 

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook
Author of this article: Ioan Darida, dr. expert restaurator