Preliminarii la o cercetare a falsurilor cu înșelăciune PDF Imprimare Email
Autor Ioan Darida   
Marţi, 08 Noiembrie 2016 15:39



ACS

Abordarea fenomenului falsificării operei de artă impune pentru început o necesară distincție între

cele două tipuri de falsuri pornind de la mecanismul producerii lor.

Falsul produs cu „bună credință”, fie că este vorba de încercarea iscusinței, fie că a rezultat prin intervenții de așa-zisă „restaurare” cu eludarea principiilor științifice ale acestui domeniu (caz în care nu poate fi evacuată culpa).

Falsul produs cu bună știință pentru a escroca, contrafacerea cu intenția de a atrage foloase materiale – falsul cu înșelăciune.

În toate cazurile, neștiința, ignoranța, dorința de mărire sau de acumulare a beneficiarilor au generat cele două forme de fals cu multiplele lor variante. În toate cazurile grav prejudiciate sunt operele de artă, atât moral cât și fizic, ajungându-se adesea până la neantizarea lor, în special în cazul primului tip, când cu „bună credință” se intervine fără urmă de respect pentru operă.

Ceea ce propun în acest articol este o încercare de inventariere și apoi de studiu al falsurilor cu înșelăciune.


Abordarea fenomenului falsificării operei de artă impune pentru început o necesară distincție între cele două tipuri de falsuri pornind de la mecanismul producerii lor:


Falsul produs cu „bună credință”, fie că este vorba de încercarea iscusinței, fie că a rezultat prin intervenții de așa-zisă „restaurare” cu eludarea principiilor științifice ale acestui domeniu (caz în care nu poate evacuată culpa).


Falsul produs cu bună știință pentru a escroca, contrafacerea cu intenția de a atrage foloase materiale – falsul cu înșelăciune.


În toate cazurile, neștiința, ignoranța, dorința de mărire sau de acumulare a beneficiarilor au generat cele două forme de fals cu multiplele lor variante. În toate cazurile grav prejudiciate sunt operele de artă, atât moral cât și zic, ajungându-se adesea până la neantizarea lor, în special în cazul primului tip, când cu „bună credință” se intervine fără urmă de respect pentru operă.


Ceea ce propun în acest articol este o încercare de inventariere și apoi de studiu al falsurilor cu înșelăciune.


Lumea falsurilor în artă a fost multă vreme învăluită în mister, abordată fiind în „clar-obscurul” interpretărilor, de cele mai multe ori savante în sensul academic al cuvântului, dar rămânând în final, inevitabil, în aceeași sferă a manifestărilor subiective. Mijloacele de investigație a materiei operelor de artă pe care ni le oferă știința prin cercetările din ultima ju- mătate de secol și cu precădere cele foarte moderne în ultimele decenii au jucat un rol decisiv în demitizarea acestei vaste problematici a falsurilor; de aceea cred că revizitarea acestei teme este oportună aici și acum. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme piața de artă se confruntă cu acest fenomen, la cote nebănuite, care capătă accente dramatice.


Fenomenul este amplificat în mod paradoxal de mijloacele rapide de informare ale internetului. Oferte și tranzacții sunt derulate prin intermediul nenumăratelor site-uri cu prea puține posibilități sau intenții de verificare a „mărfii”.


Mobilul săvârșirii unui fals al producerii și punerii lui în circulație se află în însăși definiția pe care Frank Arnau o nota în 1964 în prefața cărții sale „Arta falsificatorilor – falsi catorii artei”.

Falsificarea începe acolo unde se urmărește o înșelătorie, falsul este o lucrare care e dată drept altceva decât este în realitate”.


Semnificativ și parcă nu întâmplător, în același an 1964, avea să fie promulgată și „Carta de la Veneția”, codul deontologic al conservării-restaurării operei de artă. Principiile științifice formulate aici devin „legi” pentru toți specialiștii angajați în ocrotirea operei de artă, în lupta lor pentru apărarea autenticității ei. Acest moment crucial în limpezirea concepțiilor privind conservarea-restaurarea operei de artă a fost precedat, în 1963, de apariția cărții lui Cesare Brandi „Teoria restaurării”. Prima anexă a cărții este o prelegere pe tema falsificării în care C. Brandi introduce conceptul de judecată de fals: „Recunoașterea faptului că falsul se fundamentează prin judecată și nu pe obiectul în speță constituie premisa indispensabilă întrucât altminteri nu s-ar justifica cum unul și același obiect, fără vreun fel de variație, poate fi considerat fie imitație, fie fals, în funcție de intenția care a stat la baza producerii sau punerii sale în circulație.


În pofida faptului că autorul consideră greșită abordarea falsificării pornind de la „istoria metodelor de fabricare a falsurilor”, pentru configurarea fenomenului și analiza lui prin judecata de fals, cred că nu e inadecvată o trecere în revistă a acestor metode... 

 


* Abstarct și o parte din articolul „Preliminarii la o cercetare a falsurilor cu înșelăciune”, Caietele restaurării 2016, p. 10 - 20

 

 

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook
Author of this article: Ioan Darida

Alte articole publicate de acest autor


Editura ACS

patrimoniu pentru copii

Arbore 14 mic pt site

Login Form



Subscribe Here

pentru a primi stirile paginarestaurarii.ro scrieti aici adresa voastra de email

Autori

Joomla Templates and Joomla Extensions by JoomlaVision.Com