 |
Când asculţi mai cu atenţie, se mai aude dinspre pereţi că proprietarul a făcut demersuri pentru demolarea sau modificarea drastică a imobilului, însă, dată fiind valoarea acestuia, nu i s-a permis nicio intervenţie. Atunci casa a fost părasită şi accidental incendiată? Ce o să se întâmple în continuare? Ne povestește o altă casă de pe strada Visarion, colţ cu Lascăr Catargiu, care aşteaptă cuminte, cu găurile din acoperiş holbate spre cer, verdictul suprem (oare o să fie acesta: „Mai bine un cub în locul tău!”???).
Şi dacă aplecăm urechea spre unele trotuare, ne povestesc temeliile altor case care îşi ispăşesc păcatul de a fi fost prea mândre, prea cu dichis, prea de bonton, prea puţin utile ca spaţii de birouri, prea nefuncţionale … |
|
 |
Însă noi, ascultătorii acestor poveşti, intuim mecanismul care duce, până acum infailibil, la demolarea acestor bijuterii ajunse în mizerie. E dorinţa de a maximiza profitul unor tranzacţii imobiliare, preţul terenului construibil fiind mult mai mare dacă „porcăriile” astea ar dispărea (întrebare de 5 puncte şi un covrig: ce academician doctor inginer, savantă de renume mondial, a zis: „jos porcăria!!!”??? – pe 13 iunie 1987 în faţa Bisericii Sfânta Vineri?).
Dorinţa de a câştiga un ban face aproape de înţeles demersul proprietarului incult sau ignorant de a demola clădiri de patrimoniu. De neînţeles este concursul dat acestora de cei care ar trebui să le înţeleagă valoarea sau de cei care chiar au în fişa postului sarcina de a proteja bunurile de patrimoniu. Aceştia, arhitecţi şi urbanişti, sunt cei care întocmesc studii de oportunitate, fac propuneri de demolare şi propun proiecte pentru noile construcţii. Colegii domniilor lor, domnii arhitecşi şi urbanişti din comitete şi comisii aprobă vandalismul?
Şaradă ieftină acoperită din punct de vedere juridic: casele de patrimoniu sunt declarate de nerecuperat de comisiile întrunite în cvorum legal, se propune declasarea lor din lista monumentelor şi dărâmarea; că doar de, în starea în care sunt, ne fac de râs şi pe deasupra ne mai şi pun viaţa în primejdie – direct sau indirect. În acest moment, alt demers este pe cale să înceapă – cel în urma căruia sunt înfipte ţepe de sticlă şi metal în zonele istorice. Şi dacă sunteţi prea sensibili şi vă simţiţi stânjeniţi de situaţie, vina vă aparţine în exclusivitate. Totuşi, mult mai greu îmi pare de desluşit alt mecanism, cel prin care autorităţile locale sau centrale, tocmai cele care au datoria de a proteja zonele istorice şi monumentele de patrimoniu, propun demolarea, evident în interesul suveran al poporului îndobitocit de 50 de ani de comunism şi hrănit încă 20 cu pâinea şi circul tranziţiei.
Până la urmă, pe ce limbă vorbesc oraşele noastre? După lipsa de reacţie (atât la nivel individual cât şi social) se pare că vorbesc într-o limbă a unui bun simţ, sau poate într-o limbă de mult apusă a unui neam ce nu suntem noi şi de care cu o scuturare nervoasă din cap ne dezicem:
Lasă-ne dom’le în pace cu poveştile matale! Sau e vreo poantă întârziată de 1 aprilie? |
|
 |
||
 |
||
   |
|
   |